Despre aplauze, Proconsul şi prima mea seară în Marty

Despre aplauze, Proconsul şi prima mea seară în Marty

Dacă extratereştrii ar ateriza la sfârşitul unei manifestări publice, un concert sau un discurs, ar avea lucruri mult mai importante de descifrat decât anatomia sau limbajul uman. În primul rând, date fiind circumstanţele, probabil că şi-ar scărpina capetele lor ovale şi verzi, neînţelegând de ce o mulţime de oameni îşi izbesc violent palmele una de cealaltă.

Într-adevăr, aplauzele fac parte dintre cele mai misterioase comportamente umane. Ce anume ne face să credem că bătând din palme ne exprimăm respectul sau admiraţia faţă de o prestaţie? Adică, înţeleg că în ultimele secole, practica aplauzelor s-a transmis prin puterea exemplului şi prin tradiţie, dar de unde a pornit totul? Cum ne-am decis că un gest complet arbitrar desemnează aprecierea unui artist? De ce nu lovitul genunchilor sau plescăitul din limbă? Jay Fisher, profesor la Yale University, datează practica aplauzelor încă din secolul 3 î. Hr. , când piesele greceşti se terminau prin răsplata publicului în aplauze. În unele culturi acest obicei variază puţin. La romani, de exemplu, publicul pocnea din degete. Unele studii leagă aplauzele de un comportament întâlnit la primate, care îşi lovesc palmele, sar şi bat din picioare atunci când sunt entuziasmate sau agitate. Până la urmă, cercetătorii nu sunt siguri dacă, la origine, bătaia din palme însemna un lucru pozitiv sau unul agresiv. Aşa că îi aplaud pentru cercetările lor. Poate e de bine, cine ştie?

Cu toate acestea, Proconsul a primit joi seara în Marty o grămadă de aplauze. Şi în niciun moment nu mi-am pus problema că ar putea însemna altceva decât „bravo!bravo! mai vrem!”. Şi pe bună dreptate. Pentru cine nu ştie, Proconsul sunt o trupă care cântă despre ruşi, ceruri şi zbor (câştigând şi un Cerb de Aur pentru aceasta). Pentru cine ştie chiar mai puţin, Proconsul sunt o trupă care joi seara au reuşit să creeze o atmosferă senzaţională, ridicând literalmente oamenii de pe scaun cu ocazia concertului în cinstea celor 10 ani împliniţi de Marty (la mulţi ani!). Cum au reuşit? Printr-o combinaţie foarte reuşită de piese consacrate şi o serie de cover-uri excelente ale unor piese străine. Rând pe rând, riffuri celebre au zguduit Mary-ul: Shout al celor de la Tears for Fears, Save Tonight al lui Eagle-Eye Cherry, Personal Jesus al celor de la Depeche Mode sau Baila Morena al lui Zucchero. Recunosc că la Save Tonight am lăsat baltă tot şi am început şi eu să cânt. Spre sfârşit, Bodo & Co. au făcut un lucru foarte simpatic, au făcut, publicului „o surpriză”: fiecare dintre membrii trupei a trecut la microfon, cântând (şi foarte bine, aş putea adăuga). De fapt, pentru mine, surpriza n-a fost aceea. Surprizele au fost altele, şi le voi menţiona imediat. Până atunci, vreau să îmi scot pălăria virtuală în faţa publicului. Oamenii au cântat împreună cu trupa, au dansat şi au contribuit la atmosfera plăcută din acea seară. Ţin să-l menţionez în mod special pe unul dintre barmani care dansa (fără să-şi neglijeze slujba, desigur) şi care a insuflat mai multă bucurie şi a animat mai multe inimi decât toate defibrilatoarele de la Spitalul de Urgenţă. Omule, nu ştiu dacă citeşti asta, dar meriţi tot respectul! Inclusiv gaşca de copii de vreo 10 ani care erau acolo păreau să se distreze, şi ştim cu toţii cât de capricioşi pot fi copiii.

Ziceam de surprizele pe care le-am avut eu. În primul rând, mi-au plăcut foarte mult Proconsul. Ceea ce e surprinzător, având în vedere că, în afara câtorva versuri din De la ruşi, nu prea ştiam multe despre ei şi nu păreau genul de muzică ascultată de un ex-metalist/punkist. Iar celălalt lucru care a reprezentat o surpriză plăcută pentru mine a fost Mary-ul în sine. Practic, a fost prima dată când am petrecut mai mult timp în restaurant (cu excepţia câtorva vizite sau prânzuri fugitive). Mă aşteptam să intru, să comand o bere şi să-mi scriu în linişte articolul. În schimb, am fost întâmpinat cu şampanie, am fost condus la o masă şi m-am trezit două ore mai târziu simţindu-mă bine şi zbenguindu-mă pe muzica celor de la Proconsul. Pentru prima dată am avut senzaţia că sunt o persoană importantă (nu-s).  Am fost plăcut impresionat. Şi nu doar eu. Fusesem însoţit de o colegă, care până atunci nu ascultase Proconsul şi era relativ sceptică. La sfârşitul serii mi-a strigat ceva legat de „cât de tari îs Proconsul!”

În concluzie, am avut parte de o seară foarte faină. La un moment dat Bodo a spus publicului că iubeşte locul acesta, referitor la restaurant. E matematică simplă. Bodo iubeşte Marty. Bodo a fost grozav aseară. Dacă A e paralel cu B şi B e paralel cu C, atunci A e paralel cu C. Prin urmare, Marty e grozav. Ce bine că am fost atent la mate în clasa a 4a.

Bogdan Duicu