Dacă e primăvară, e vanilie // De-ale gurii

motto: “Gătitul este un ritual liturgic. El repune în scenă adevărul nostru primar, eterna noastră căutare după fericire”. Rubem Alves

Am citit undeva că suntem ceea ce mâncăm. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar e o idee interesantă. Cel puţin, mă face să mă întreb dacă mâncând porcării nu cumva voi deveni într-o zi, ca şi în poveste, purcel sau dacă, mâncând aripi de pui nu aş putea deveni, dacă nu înger, măcar o orătanie de curte, colea.

Aceste texte se ocupă de chestii “de-ale gurii”, de lumea celor pe care le mâncăm, fie ele solide sau lichide, fierbinţi sau reci, gustoase sau fade. Fie ele prin Caraibe sau la Cârlibaba. Vom vorbi deci de hrana care ne ajută să trăim, de cea care ne face plăcere, de experienţe culinare minunate, ridicole sau absurde. Împreună vom explora, mai în glumă mai în serios, având  papilele gustative deschise, lumea şi tot ce conţine ea. Bun venit la masă, dragi prieteni. Luaţi de mâncaţi cuvinte!

Dacă e primăvară, e vanilie

să nu-mi spuneţi că voi nu asociaţi anotimpurile cu anumite mâncăruri, fiindcă nu vă cred. dacă îmi întreb soţia, pentru ea primăvara nu e deloc de vanilie, ci e făcută din ridichi şi ceapă verde. vara mea ar putea fi un pepene galben, recişor. toamna un dovleac la cuptor. iar iarna e clară – toţi vorbesc doar de cozonaci şi de scorţişoară. ah, şi de mere coapte. suntem victimele mass-media, e clar.

bunicile poartă o certă doză de vină pentru astfel de asocieri. când apare şi un unchi şugubăţ în schemă, lucrurile se complică. unchiul G. apărea uneori duminica la noi la masă. după a doua ţuică, mă lua pe după umeri şi zicea cam aşa, cu voce joasă, conspirativ, ca să nu-l audă mama: „auzi măi nepoate, tu nu te-ai urât cu şcoala? ştiu eu o metodă să scapi de ea. luăm frumos o slănină, o ungem bine într-o noapte şi a doua zi, pa! au şi păpat-o câinii. da’ aritmetica îţi place? no, atunci zi-mi şi mie ca să nu mor prost: la câte grade fierbe unghiul drept? acuma fii sincer, că io nu zic la nimeni: da’ vreo gagică ai? cum o cheamă?

şi o ţinea aşa, pe-a lui în timp ce bunica, imperturbabilă, îşi vedea de treaba ei: făcea o magie misterios de dulce şi aromată - lapte de pasăre. era primăvară, florile de gheaţă din geam erau demult uitate, lăsând loc celor din grădină, iar muştele se dădeau vesele cu căpăţânile de sticla ferestrei. în lume mirosea a înviere, iar în bucătărie a vanilie.

la foc mic fierbeau laptele cu gălbenuşurile de ou şi vanilia. tot pe acolo, nişte coajă de lămâie rasă. vreo două linguriţe de rom. albuşurile de ou bătute spumă pluteau pe deasupra castronului cu lichid de culoare gălbuie ca nişte nori bucălaţi, din vată de zahăr, pe un cer precum cristalul, vara. când se presau uşor de cerul gurii, puteai jura că mănânci nişte nori mici, vanilaţi.

[caption id="attachment_195" align="aligncenter" width="599" caption="Dacă e primăvară, e vanilie"][/caption]

două mari probleme ridica acest desert, ce în familia noastră inaugura mereu venirea primăverii: unu - timpul de răcire mi se părea că durează absolut o eternitate. şi doi - bezmeticul unchi G îmi punea la grea încercare imaginaţia: „păi, tu crezi că azi noapte bună-ta a închis vreun ochi? ehe, ca să faci lapte de pasăre, trebuie să mulgi nişte păsări, altfel nu merge. abia apoi pui lapte şi alea alea, ca să-i dai gust. cel mai bun e laptele de rândunică, dar astea sunt rapide foc, deci al naibii de greu de prins. cel mai la îndemână e ăla de vrăbiuţă. da’, numa’ că pentru o porţie, trebuie să mulgi vreo două sute. laptele de cioară e negru măi nepoate, nu e bun... iar ăla de piţigoi e amar”.

rămâneam aşa, cu lingura în aer şi gura căscată încercând să-mi imaginez ce degete fine îţi trebuie şi câtă îndemânare ca să mulgi aşa păsărele mici. îmi imaginam nişte mameloane minuscule de vrabie sau de rândunică din care ţâşnea un fir de lapte la fel de subţire precum firele din care e făcută pânza de păianjen. şi îmi mai imaginam o mare cenuşie de vrăbii care stăteau la coadă să ajungă nerăbdătoare la bunica în poală. la muls.

de fapt şi azi, după mai bine de 30 de ani, de fiecare dată când mama ne invită la masă şi face lapte de pasăre neapărat primăvara, aceste imagini înşurubate bine de unchiul G. pe undeva prin vreo cută a creierului, se reactivează cu aceeaşi forţă. iar mirosul de vanilie mă ameţeşte la fel de dulce ca odinioară.

Voicu Bojan locuieşte în Cluj, scrie, citeşte şi pe alocuri este fotograf freelancer. Publică articole în diverse reviste, printre care National Geographic şi Esquire Romania, LensWork, US. Călătoreşte, scrie, mănâncă, găteşte şi în general se simte bine pe lume. Nu are de gând să emigreze nicăieri. Înoată, joacă tenis şi practică împreună cu cei doi băieţi ai lui, kendo. Printre altele, ilustrează cu mare plăcere Restaurantul Marty Boulevard cu fotografii.  www.voicubojan.com sau www.diafragma9.ro